Colegiul National Decebal - Deva

Colegiul National Decebal - Deva

Evanghelia din suflet
PDF Imprimare Email


PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ
( a Izgonirii lui Adam din Rai )

 


          „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”  (Predica de pe Munte – Evanghelia după Matei)


IUBIŢI CREDINCIOŞI,

          Pentru mulţi dintre creştinii zilelor noastre Postul Paştelui constă dintr-un număr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncăruri, băuturi sau distracţii. Această înţelegere rigidă a postului, perioadă de intensă trăire religioasă în care vom păşi, cu ajutorul lui Dumnezeu chiar de mâine, este o înţelegere limitată a ceea ce Biserica, bazându-se de cuvântul Evangheliei, doreşte să exprime cu adevărat.
          Biserica ne învaţă că postul înseamnă şi “altceva” – ceva fără de care toate aceste rânduieli îşi pierd în mare parte semnificaţia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o stare a minţii, a sufletului, care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligaţii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima şi a ne întări voinţa astfel încât întreaga noastră fiinţă să se deschidă către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica “sete şi foame” după comuniunea cu Dumnezeu.
         Această “atmosferă” de post, această “stare a minţii” este determinată în mare parte de sfintele slujbe specifice acestei perioade, la care suntem chemaţi să participăm. Aceste slujbe, în special Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, deniile sau Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar şi căile de revenire la statura creştinului înduhovnicit, ne descoperă şi comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simţim şi să exprimăm acea TRISTEŢE STRĂLUCITOARE care reprezintă adevăratul înţeles al Postului.


 FRAŢI CREŞTINI,

          Lecturile evanghelice din duminicile premergătoare marelui post au un rol pregătitor, dar şi unul pedagogic. Odată cu începutul perioadei Triodului, prin lecturile biblice rânduite pentru cele trei duminici dinaintea Postului Mare, Biserica le reaminteşte fiilor săi cum trebuie să se roage (pilda vameşului şi a fariseului), cum se cuvine să se pocăiască, (pilda fiului risipitor care s-a întors la tatăl faţă de care a păcătuit) sau, în duminica trecută, ce îi aşteaptă la înfricoşata Judecată pe cei care nu respectă poruncile Evangheliei şi nu manifestă milă faţă de semeni.
         Evanghelia acestei Duminici, a „Izgonirii lui Adam din Rai” sau a „Lăsatului sec de brânză”, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paşti în care intrăm acum. 
         Însăşi denumirea duminicii de astăzi,  Duminica Izgonirii lui Adam din Rai ne oferă o reflecţie spirituală pentru perioada de post în care ne vom afla de mâine. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El.
          Ne putem întrebarea firească: cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Oare Dumnezeu? În nici un caz!  Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit!  O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuinţării greşite a libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea şi lăcomia. Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu  fără a mai asculta de Creator… În acest sens grăieşte Sf. Ioan Gura de Aur: “Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”. 
          Putem afirma, deci, cu tărie, că Adam a pierdut frumuseţea Raiului pentru că nu a postit. Hristos, Adam cel Nou ne învaţă că pentru a redeveni fii ai lui Dumnezeu trebuie să postim, adică se renunţăm, pentru un timp la bunurile materiale pentru a ne dedica întreaga existenţă lui Dumnezeu. Însuşi Hristos, înainte de a începe lucrarea Sa mântuitoare a postit 40 de zile, după care a fost ispitit de diavolul.
          Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos învăţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte, pentru a birui păcatul ca mod de existenţă egoistă, separată de Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, dintre care prima se referea chiar la lăcomia după bunurile materiale („zi pietrelor acestora să se prefacă în pâini” – Îi spune diavolul. Iar Iisus răspunde: „nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu cuvântul lui Dumnezeu”...).  Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El, deoarece omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
        Textul Evangheliei acestei duminici este un fragment din cunoscuta Predică de pe Munte a Mântuitorului Hristos: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.“  (Matei 6, 14-21)”
          Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne atenţionează acum, la începutul postului, că primirea iertării păcatelor este condiţionată de iertarea aproapelui, iar postul, pentru cel care, evident, se şi angajează să-l respecte, se constituie într-un real exerciţiu spiritual şi, totodată, o jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu. Referitor la iertarea aproapelui, Mântuitorul ne învaţă că, dacă vom dori să aducem jertfa noastră la altar şi ne von aminti că suntem în certaţi cu aproapele nostru, să lăsăm jertfa în faţa altarului, iar după ce ne-am împăcat, să venim şi să aducem jertfa noastră Domnului. Acest lucru este cu atât mai valabil în cazul postului, care este tot o jertfă adusă lui Dumnezeu.
           De aceea postul – ca orice faptă bună dealtfel -  nu trebuie să fie ostentativ, aidoma vechilor farisei, nici prilej de a cădea în mândrie şi a-i dispreţui pe alţii care nu ştiu să postească ori nu pot s-o facă. Să nu se uite că postul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc de progres duhovnicesc, printre altele. Pentru cel care-l ţine, devine un real sacrificiu personal ce predispune mai uşor spre cele spirituale şi îl pregăteşte mai intens şi sigur pentru întâlnirea cu Dumnezeu, asemenea Profetului Daniel (secolele VI-V î.Hr.), care, numai după ce a postit o vreme, i s-a arătat un înger al lui Dumnezeu ce i-a descoperit unele taine ale viitorului. Profetul ne spune că a postit: “În vremea aceea, eu, Daniel, am petrecut trei săptămâni de zile în jale. Pâine bună n-am mâncat, carne şi vin n-am pus în gura mea şi cu miresme nu m-am uns, până ce nu s-au împlinit trei săptămâni de zile” (Daniel 10, 2-3).
          Poate întreba cineva de vechimea postului, crezând că postul a fost rânduit de Biserică mult mai târziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rânduit chiar din rai: Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrânare după puterea trupească şi sufletească. Iar când nu putem sau nu ştim cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru duhovnic.
          Postul se respecta şi în Legea Veche. Iudeii posteau lunea şi joia şi în anumite zile după rânduiala de cult a Vechiului Testament. În Legea Harului, Sfinţii Părinţi, pornind de la cultul iudaic, au rânduit două zile de post săptămânal obligatoriu: miercurea,  în amintirea vânzării Domnului de către Iuda, şi vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce. Apoi s-au rânduit şi celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăinţa şi creşterea noastră duhovnicească este Postul Mare. În acest sfânt post creştinii se înfrânează de la mâncare de dulce (alimente de origine animală), merg cît mai des la biserică şi se împacă unii cu alţii. Apoi toţi se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii şi milostenie după putere, se spovedesc şi se împărtăşesc.
         Cât priveşte postul creştin, Evanghelia de azi  ne arată că trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”
Deci, nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii. Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredinţăm Lui, pentru că El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa omului în trup se menţine din darurile lui Dumnezeu create pentru om: aerul, apa, lumina şi roadele pământului, în timp ce viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă şi smerită a lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine ale Bisericii.
          Mântuitorul ne învaţă: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”, adică El vede tainic cum omul credincios care posteşte şi se roagă iubeşte mai mult pe Dumnezeu-Dăruitorul decât darurile Sale. Postul este, aşadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după puterea fiecăruia. Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel netrecător şi nelimitat, Izvorul bucuriei veşnice. Prin urmare, postul susţine rugăciunea omului credincios care face din relaţia sau legătura sa cu Dumnezeu centrul, lumina şi hrana sufletului său. Prin urmare, cine posteşte şi nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet, ci rămâne doar la nivel de exerciţiu biologic şi psihologic. De fapt, postul nu este numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi de la orice păcat (gând, cuvânt sau faptă lipsite de iubire de Dumnezeu şi de aproapele).
          Postul este o lucrare spirituală bine-plăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau compătimiţi şi admiraţi, în acelaşi timp, pentru asprimea şi lungimea postului. În timpul Mântuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu faţa posomorâtă sau întunecată ori îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor că postesc, căutau de fapt laudă de la oameni. Însă, Mântuitorul spune: „tu când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”. A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta că trăieşti viaţa ca binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia printr-o înfăţişare posomorâtă sau întunecată (smolită). În acest context, smoala şi cenuşa sugerau postul sau pocăinţa, dar şi camuflau dorinţa de a fi observat şi lăudat ca fiind evlavios. Aşadar, postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.

          Se spune că: în Postul Paştelui, un creştin a început să ajuneze în fiecare zi, până la apusul soarelui. Toţi colegii de serviciu îl lăudau pentru nevoinţa sa. Dar, într-o zi, au chemat un preot să le facă sfeştanie la birouri. Când i-au spus preotului despre nevoinţa colegului lor, acesta a întrebat:
       - Dar ai binecuvântare de la duhovnic pentru un post atât de aspru?
       - Nu, dar mă descurc, nu îmi e greu.
       - Chiar dacă nu îţi e greu, tot e bine să ceri binecuvântare de la părintele tău.
Când a ajuns la duhovnic, acesta l-a mustrat, spunându-i:
       - Dacă mi-ai fi cerut binecuvântare de la început, ţi-aş fi dat, dar ţi-aş fi dat ascultare să nu ştie nimeni în afară de soţia ta că ajunezi. Dar aşa, după ce te-au lăudat toţi, va trebui să renunţi la nevoinţa ta. Vei ajuna doar miercurea şi vinerea. Şi să nu le spui că eu te-am pus să renunţi la post. Ca să te smereşti, să le spui că nu ai mai rezistat.
Creştinul a făcut aşa. Dar a observat că îi era greu să ajuneze chiar şi numai două zile pe săptămână. Când a fost biruit de foame, şi a mâncat într-o zi de vineri dimineaţa, în loc să se ducă la serviciu s-a dus mai întâi la duhovnicul său:
       - Ce se întâmplă, părinte? Înainte puteam să postesc mult mai aspru, iar acum îmi e gândul numai la mâncare.
       - Înainte te hrăneai din laudele celorlalţi. Dracul mândriei îţi alunga foamea. Abia acum îţi poţi cunoaşte măsura adevărată. Îţi poţi da seama de neputinţele tale. Dar rabdă. Că nu e uşoară calea mântuirii.
Colegii de serviciu, văzându-l că a renunţat să ajuneze în fiecare zi, au început să râdă de el, şi îl mustrau că nu e în stare să se ţină de ceea ce îşi propusese să facă. Dar părintele i-a spus:
     - Acum mergi pe calea bine-plăcută lui Dumnezeu, când nu ştie stânga ce face dreapta.

 IUBIŢI CREDINCIOŞI,

          Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că postul este de două feluri: post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea şi post sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele, a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrânarea minţii de la imaginaţii şi gânduri pătimaşe, a inimii de la pofte şi tot felul de răutăţi "care ies din inimă" şi a voinţei ca să nu accepte săvârşirea vreunui păcat.
          În urmă cu 1600 de ani, Sf. Ioan Gură de Aur le adresa creştinilor din vremea sa o întrebare care este valabilă şi astăzi:  “La ce foloseşte să ne abţinem de la carnea păsărilor, dacă noi mâncăm pe fraţii noştri?”
O mare parte dintre oameni, de altfel credincioşi, confundă uneori postul cu o simplă dietă alimentară, nerealizând că postul cel adevărat nu se reduce doar la o abstinenţă de la o anumită hrană, considerată “de frupt” sau “de dulce”, ci înseamnă, în primul rând, abţinerea de la păcate. “Arată-mi prin faptele tale, zice Sfântul amintit, că posteşti cu adevărat. Care vor fi aceste fapte? Dacă vezi un sărac, ai milă de el; dacă vezi pe duşmanul tău, împacă-te cu el; dacă prietenul tău a săvârşit o faptă vrednică de laudă, nu-l invidia; dacă ochii tăi zăresc o femeie frumoasă, treci mai departe”. Se subînţelege că şi femeia trebuie să facă la fel.
          De aceea, credinciosul să nu se limiteze la un post formal, fiindcă “nu numai gura noastră trebuie să postească, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile, toate mădularele noastre. Mâinile noastre să postească, adică să fie curate de orice răpire sau avariţie lumească, picioarele să postească, adică să se abţină de la a alerga la spectacole nepermise, iar ochii să postească, adică să se deprindă să nu  arunce niciodată priviri pătimaşe. Căci la ce foloseşte să ne abţinem de la carnea păsărilor şi peştilor, dacă noi sfâşiem şi mâncăm pe fraţii noştri?”, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur pe creştinii postitori.
          În această privinţă socotim binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: “Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deşi nu mănâncă nimic, totuşi nu încetează să păcătuiască...” Cu alte cuvinte, postul numai de bucate este simplu regim dietetic, pe care-l prescriu şi medicii. N-are nici o legătură cu Biserica!
          Pentru cei în vârstă, pentru copii sau bolnavi, care nu pot posti foarte mult din cauza unor neputinţe trupeşti, Biserica este îngăduitoare, recomandând suplinirea postului cu alte fapte bune. În primul rând, le recomandă să facă milostenii mai bogate şi să se roage cu mai multă stăruinţă, să asculte cu mare râvnă cuvintele dumnezeieşti, să se împace cu duşmanii, să evite orice pornire spre răzbunare. Mai presus de toate, să se aibă în vedere că postul a fost rânduit spre a ne mai struni trupul şi a-l predispune spre împlinirea poruncilor.

DREPT-MĂRITORI CREŞTINI,

           Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune cu sfânta rugăciune şi cu milostenia. Rugăciunea şi postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura până la Hristos. Mântuitorul le spune Apostolilor: „Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Iar postul şi rugăciunea, unite cu milostenia ne duc până în faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi scurtă scară de mântuire pentru creştini. O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuţi împreună cu Adam, până sus, în Împărăţia Cerurilor. Să iubim, aşadar, aceste trei virtuţi şi să le lucrăm toată viaţa, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paşti. Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.
 
           Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă astăzi nu doar să ne rugăm şi să postim, ci să purificăm sufletul şi gândurile, să ne pregătim cum se cuvine pentru a-L primi cu bucurie pe Hristos, cel mort şi înviat, căruia se cuvine cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

 

Pr. Bogdan Gabriel NIŢU

 
<< Început < Anterior 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Următor > Sfârşit >>

Pagina 8 din 119