Colegiul National Decebal - Deva

Colegiul National Decebal - Deva

Evanghelia din suflet
PDF Imprimare Email

 Duminica a XXVII-a după Rusalii
 Tămăduirea femeii gârbove

             

              După rânduială dumnezeiască, în această duminică se citeşte în Bisericile noastre pericopa evanghelică a tămăduirii femeii gârbove. După cum ne relatează Sfântul evanghelist Luca (13, 10-17), minunea vindecării femeii gârbove a avut loc într-o zi de sâmbătă adică într-o zi în care poporul evreu ţinea sabatul ca zi de odihnă. Amintim aici că sâmbăta potrivit legii vechi nimeni dintre evrei nu avea voie să facă ceva sau să depună vreun efort fizic ca amintire a eliberării din robia egipteană (cf. Ieşirea 20, 8-11). Am putea spune în acest sens că sabatul era o sărbătoare ,,naţională ca amintire a eliberării din Egipt şi a trecerii prin Marea Roşie spre pământul făgăduinţei.
              Însă ceea ce rămâne important pentru noi în această duminică stă minunea vindecării. În centrul evangheliei ne apare personalitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos care vorbea mulţimii în sinagogă, învăţând cuvintele vieţii veşnice, şi o femeie oarecare care avea un duh de neputinţă. Aceasta din urmă era bolnavă de optsprezece ani şi era gârbovă astfel încât nici ochii nu şi-i putea să îi ridice. În sensul tainic femei gârbovită simbolizează omul păcătos Starea omului păcătos este una şubredă, neputincioasă care în ruşinează de cele făcute până atunci. Omul acesta este unul gârbovit sub mulţimea păcatelor astfel încât nu cutează nici ochii să îi ridice spre cer. 
              La modul general tot omul este gârbovit sufleteşte pentru că este păcătos. Femeia gârbovă înseamnă cugetele gârbove ale celor ce se depărtează de Hristos. Cu o minte strâmbă sau cu păcatele săvârşite omul nu poate sta drept înaintea lui Dumnezeu. Sub povara lor omul păcătos se târăşte pe pământ, asemenea celui gârbov, ducând o viaţă lumească şi pământească. El se reduce la tot ceea ce înseamnă trup sau material bucurându-se de tot ceea ce este trecător. O minte strâmbă pervertită de păcat este mărginită şi înţepenită, aflată cu totul în voia simţurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu trupul. Amândouă îşi caută începătura între dobitoace ducându-şi viaţa ca şi acestea. Pentru astfel de oameni desfătarea stă doar în îşi plăcere, mâncare şi băutură. De ce este gârbov? Pentru că nu ştie şi poate nu vrea să ştie nimic de Dumnezeu şi de lumea duhovnicească. Pe astfel de oameni nu-i interesează nici sufletul,  nici viaţa veşnică, şi de ce nu, nici trăirea pe o treaptă mai înaltă, duhovnicească, cerească. Viaţa acestor oameni este neliniştită şi tristă. Simt în permanenţă în suflet starea de frică, de chin şi de răutate.
             În lumea acesta pentru fiecare om chemarea spre vindecare şi spre dobândirea sănătăţii sufleteşti sau trupeşti se face în permanenţă. Fiecare zi este o zi de meditaţie, o zi de îndreptare şi de împăcare cu Dumnezeu. În fiecare zi se întâmplă să simţim ori să vedem calea prin care Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie. Din păcate unii refuză această chemare şi rămân pe mai departe infirmi sufleteşte ba chiar trupeşte. La chemarea Domnului ei răspund cam în felul următor:„Astăzi este ziua sâmbetei, dar nu pot să vin, nu pot să mă îndrept spre Tine, nu m-ai chemat în ziua potrivită! Poate vin mai târziu; cheamă-mă în altă zi.” Sau, ar spune unii chiar şi în gând: „Prea mă chemi repede; nu pot să vin; am timp mai târziu la bătrâneţe” sau: „Sunt prea tânăr; mai aşteaptă puţin” sau: „Am de lucru, am de învăţat, am nevastă şi copii, nu pot să vin; ai grijă de ei mai întâi, şi cheamă-mă după aceea!”. Sunt zeci şi zeci de motive pe care le punem numai să nu ne îndreptăm. Dorim să fim mai departe neputincioşi. Dar să nu uităm că Dumnezeu ne strigă o dată sau de două ori ori de trei ori dar apoi ne lasă în pace ca să simţim şubrezenia şi neputinţa fizică după ce mai întâi iată am avut-o pe cea spirituală. Cel ce refuză chemarea lui Dumnezeu este deci gârbovit sufleteşte şi mai târziu va fi şi trupeşte. Se întâmplă de multe ca sufletul slăbănog care rămâne să se târască în păcatele sale fără să se îndrepte să simtă urmările păcatului încă din acestă viaţă. Se cere deci pocăinţă, prin Taina Spovedaniei şi împăcarea cu Dumnezeu. Se cere să dăm curs chemării de sus şi să începem o viaţă nouă, bineplăcută lui Dumnezeu, curată şi de ce nu, o viaţă sfântă.  
                                                                                            

 Preot profesor Dumitru Dospin

 
<< Început < Anterior 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Următor > Sfârşit >>

Pagina 2 din 119