Duminica a II-a din Postul Mare a Sf. Grigorie Palamas

„Fiule, iertate sunt păcatele tale!”

 

 

            În relaţia omului cu Dumnezeu pot exista două atitudini: a acomoda lumea şi existenţa personală lui Dumnezeu, fără riscul reductibilităţii şi anulării sau a-l acomoda pe Dumnezeu lumii, ceea ce înseamnă nebunia, nonsensul refuzului vieţii şi moartea prin păcat.

             Prima atitudine au dovedit-o cei patru inşi împreună cu slăbănogul adus spre vindecare. Însă a doua atitudine o constatăm în reproşurile adresate de către farisei lui Iisus Hristos: „Acesta huleşte. Cine poate ierta păcătele decât numai unul Dumnezeu?”

             A nu-l vedea pe Dumnezeu aşa cum ni se descoperă El duce inevitabil la degradarea întregii concepţii sau viziuni asupra vieţii. Deci şi problematica iertării se deformează.

             Iertarea nu mai este văzută – în concepţia omului modern – ca un eveniment ce se întâmplă aici şi acum. Ea este plasată acolo, undeva la sfârşitul lumii unde şi Dumnezeu este gândit. Dacă pe Dumnezeu l-am „deplasat” la sfârşitul creaţiei – unde oricum este incertitudine, în viziunea unei concepţii necreştine asupra existentei – şi iertarea se întâmplă doar „atunci” şi astfel viaţa este confiscată din problematica şi responsabilitatea iertării. Dar iertarea reface viaţa. În afara iertării viaţa alunecă în prăpastia nebună a propriei consumări. Refacerea vieţii prin iertarea păcatelor (păcatul = confiscarea vieţii pentru nefiresc, dar care totuşi este cât se poate de real) înseamnă de fapt dobândirea ei în veşnicie, care nu este altceva decât valorificarea ei supremă în Dumnezeu. Iertarea pe care Dumnezeu o lucrează în om transformă fiecare moment al vieţii acestuia într-un autentic nou început al vieţii veşnice. Nu degeaba Taina Spovedaniei a mai fost numită „al doilea botez”, deoarece prin această Taină viaţa omului se reface în toate posibilităţile şi „nelimitările” în care Dumnezeu o aşază.

              Dacă păcatul deschide asupra vieţii o viziune catastofică lipsind-o de orice lumină şi adevăr dincolo de ea, iertarea desfiinţează această perspectivă şi aşază viaţa omului în Lumina cea de dincolo de moarte în Dumnezeu.

Pr. prof. Radu Scânteie