Duminica a 34-a după Rusalii, 31.I. 2010-01-27

Fiul risipitor. Moştenirea lui Dumnezeu

                Suntem fiii lui Dumnezeu. Şi, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel suntem, în aceste condiţii, moştenitori ai lui Dumnezeu: „...iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (Epistola către Galateni 4, 7) .
                Moştenirea lui Dumnezeu este nemincinoasă. Este plină de adevăr, de cel mai autentic adevăr, de cel mai evident adevăr: adevărul vieţii veşnice. Această moştenire nu se plasează doar într-o dimensiune atemporală, lăsându-ne astfel lipsiţi şi goi de orice conţinut al ei în toată strădania noastră de a o dobândi, dar nici nu se reduce doar la un plan imanent, imediat al existenţei, nelăsându-ne astfel nici o posibilitate de a o mai dori, dincolo de orice dorinţă materială. Această moştenire a lui Dumnezeu se dăruieşte „aici” şi „acum”, dar se şi cere dobândită pentru totdeauna.
                Moştenirea lui Dumnezeu este viaţa dăruită, este „averea” pe care o cerem în fiecare acţiune şi manifestare a fiinţei noastre. Numai că moştenirea, la fel ca în sfera juridicului uman, este autentică şi viabilă doar în prezenţa autorităţii celui ce generează moştenirea, în cazul nostru, Dumnezeu. În afara lui Dumnezeu, moştenirea – adică viaţa – se risipeşte, se pierde în lucruri mărunte, lipsite de importanţa şi de conţinutul vieţii veşnice.
               Şi dacă în lume o moştenire se poate pierde iremediabil, prin risipire, totuşi moştenirea vieţii de la Dumnezeu nu cunoaşte o risipire iremediabilă. Posibilitatea acestei moşteniri veşnice şi nesfârşite stă de fapt pe temelia înfierii noastre în Dumnezeu, prin Moartea şi Înviere lui Iisus Hristos. Există întotdeauna în încercările noastre posibilitatea unui ultim gând bun, dincolo de „implacabilitatea” căderii în care ne aflăm. Şi acest gând este decisiv pentru evoluţia în bine a vieţii pentru că este sădit în temelia nezdruncinată a vieţii în Hristos, prin Botez şi celelalte Sfinte Taine. Posibilitatea acestui „gând bun” – care poate să conţină o pocăinţă cât o viaţă – există pentru că în noi s-a născut veşnicia.
                 „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se facă dumnezeu.” (Sfântul Atanasie cel Mare).

 

Pr. Prof. Scânteie Radu